Limba textelor religioase

}ntr-o serie de trei articole pe care George Cosbuc le-a publicat in revista „Viata literara", in numerele din 10 martie, 16 aprilie si 7 mai 1906, poetul ne impartaseste parerile proprii referitoare la limba lierara. Titlurile articolelor sint: Provincialismele scriitorilor nostri, Pentru limba romaneasca si, respectiv, Cartile bisericesti (acesta din urma, in doua numere de revista). Ideile exprimate sint temeinic argumentate, de unde se vede ca autorul era foarte bine documentat in problema. Parerile lui coincid, spre exemplu, cu cele ale lui A. Philippide, in privinta originii limbii literare, admise, astazi, in general, de toata lumea. Foarte just vedea poetul si rolul provincialismelor in fundamentarea limbii literare. L-a interesat si modul in care limba literara se reflecta in scrierile religioase.

Plecind de la o retiparire a Noului Testament (1898), in care este preluat, de fapt, textul Bibliei aparuta la Buzau in 1834, Cosbuc arata ca editorul a scapat din vedere o serie de lucruri importante. Nu-i place cum se prezinta, in general, limba acestei traduceri, dupa cum formuleaza rezerve si asupra traducerii altor carti bisericesti din epoca. }n concluzie, el afirma: „Retiparitorii, necontrolati de opinia publica, au ratacit si au alunecat, in ce priveste limba, asa de rau, incit intr-adevar ramii mihnit si indignat de refacerile si indreptarile mai totdeauna smintite, ale vechilor texte". Cea mai sumara comparatie a limbii din traducerile respective cu cea din Cazania lui Varlaam (Iasi, 1643) ori cu cea din Noul Testament de la Balgrad (1648), spre exemplu, duce la concluzia ca George Cosbuc avea perfecta dreptate.

Mi-au venit toate acestea in gind in timp ce foiletam o serie de tiparituri religioase aparute in ultima vreme, in tara sau in diverse centre de cultura de peste hotare.

}ntr-o traducere a Noului Testament, provenita din America si intitulata Nu exista dragoste mai mare, titlu care isi are originea in versetul 13 din capitolul 15 al Evangheliei lui IOAN, ne impresioneaza, in mod neplacut, aparitia aproape regulata, a numelui propriu, Hristos, in forma articulata, acolo unde ar trebui sa fie nearticulata: „Daca esti Hristosul, spune-o deslusit" (19, v. 24); „Sa nu spuna nimanui ca el este Hristosul" (37, v. 20), „Iata, Hristosul este aici" (96, v. 21).

Explicatia pe care ma gindeam s-o dau „neglijentei" respective, mi se parea ca s-ar datora faptului ca traducerea ne venea de foarte departe, de unde oamenii nu ne pot cunoaste, in mod desavirsit limba. Dar nu mica mi-a fost mirarea cind am constatat ca asemenea „greseli" sint tot atit de numeroase si in Biblia noastra, aparuta in anul 1968, ba le intilnim, mai rar, chiar in Biblia de la Fundatiile Regale, din 1938, tradusa de Gala Galaction: „Atunci a poruncit ucenicilor lui sa nu spuna nimanui ca el este Christosul" (Matei, 16, v. 20); „Esti tu Christosul, Fiul celui bine cuvintat?" (Matei, 14, v. 61)"; „Dar voi cine ziceti ca sint eu? Raspunzind atunci Petru, a rostit: Christosul lui Dumnezeu" (Luca, 9, v. 20).

Sint, se intelege, si alte nepotriviri, dar nu putem intirzia, aici, asupra lor; nu dispunem de prea mult spatiu.

O situatie oarecum alta prezinta traducerea Noului Testament, aparuta la Paris, in anul 1992, sub ingrijirea preotului dr. Emil Pascal, in care textul lasa impresia ca a fost elaborat in spirit catolic, nu ortodox, motiv pentru care cuvintele fundamentale din vechile noastre carti bisericesti duh, slava, nu apar niciodata, ele fiind inlocuite cu spirit si, respectiv, cu marire. Rar de tot ne intimpina trup, care a fost inlocuit cu corp: „Luati si mincati, acesta este corpul meu" (Matei, 26, v. 27). Numele proprii apar si ele latinizate: Daniel, Gabriel, Paul, Zebedeu.

Constatarile si rezervele lui Cosbuc, formulate acum 92 de ani, sint cu totul actuale si in momentul de fata. Ele n-au dus la o imbunatatire a limbii textelor religioase; nu se observa, nici astazi, vreo miscare in directia aceasta. Textele bisericesti s-au plasat si se plaseaza in afara limbii literare. Biserica nu pare deloc preocupata de imbunatatirea expresiei prin care comunicam cu cei de deasupra noastra.

Gavril ISTRATE