sorohan.JPG (8741 bytes)

Elvira Sorohan

Introducere in istoria literaturii romane

florescu.JPG (34516 bytes)}n volumul Introducere in istoria literaturii romane1 este vorba, in primul rind, de dimensiuni ale onestitatii intelectuale: onestitatea riguroasa a actului analitic si, in egala masura, de aceea a sensibilitatii intuitiei artisticului. Aceasta sinceritate maxima a demersului, conditie elementara a cercetarii profunde, transpare cu atit mai pregnant cu cit indoiala socratica a autoarei se alcatuieste cu „poietica" intelepciune cronicareasca drept fundal exegetic: „Sintem cei dintii care nu credem in infailibilitatea punctelor noastre de vedere, formulate si incredintate tiparului in anul de la zidirea lumii 7504" (p.2).

Cartea ne introduce in lumea literara a umanismului romanesc medieval treptat, dupa un prim capitol (Preliminarii) in care punctul de vedere teoretic al lucrarii se contureaza hotarit, cu toata modestia si parca in ciuda prudentei uneori excesive a demonstratiei. De fapt ne gasim, cu certitudine, in fata inca a unei Istorii a literaturii romane vechi, tom de referinta.

Sint refuzate in egala masura excesele istorismului sau biografismului, se evita textualismul behaviourist ori accentuarea tip colaj a unei intertextualitati obositoare prin comparativism excesiv. Exista cite ceva din toate aceste directii bine temperate si acordate in registrul propriu al cartii.

Cum se reliefeaza acest registru?

Consideram ca ne gasim in fata unei istorii literare care coaguleaza prin analiza caractere. Acestea, oricit de incadrate si determinate sint de structurile sociale sau de diverse traditii artistice, se manifesta ca atare, narativ, ca tipuri bine conturate de literati ai vremurilor vechi culturale. Biografia scriitorilor transpare prin cele mai tehnice momente de analiza textuala, un amanunt biografic este recuperat prin explicarea unui cliseu stilistic; ori, invers, studierea textului unei lucrari, Istoria ieroglifica, de exemplu, contureaza simultan un Dimitrie Cantemir marcat de tragismul existential al umanistului erudit si talentat, ratat ca om politic, refulat implozic in figuri de stil baroc revelatoare.

Viziunea aceasta asupra „obiectului de studiu" este, in mod vizibil si explicit declarat, calinesciana (cf. pp. 8, 9, 21, 25, 100, 139, 157, 247 s.a.), dar demersul face un permanent exercitiu de temperare, de obiectivare, cauta argumentul poetic si pe cel lingvistic, isi creeaza puncte de sustinere prin retrageri argumentative.

Expresionismul calinescian este cel admirat, insa realitatea scriiturii acestei Introduceri in istoria literaturii romane trimite mai degraba la aspiratiile spre limpezimea si echilibrul introspectiv ale lui Tudor Vianu.

Sint cunoscute si asimilate metode, tehnici ale stilisticii si, mai ales, ale poeticii moderne, insa, de cele mai multe ori se apeleaza la acestea tangential, numai cind necesarul terminologic trimite in mod evident spre un concept sau altul (hipotext, hipertext, adesea stilem2).

Din punctul nostru de vedere (care nu este cel al unui istoric sau critic literar, ci al unui stilistician), doua sint cele mai convingatoare si mai sustinute „prezente" ale cartii, cea a lui Miron Costin si cea a lui Ion Neculce. De fapt opera si personalitatea creatoare a lui Costin reprezinta, in viziunea lucrarii pe care o prezentam, un punct de maxim intelectual prin talent, eruditie, pozitie etica. Letopisetul acestuia sustine „arhetipuri" umane care sint reliefate de „figura interioara, temperamentul, psihologia, intelectul si de aici conduita" (p. 199).

Analiza textelor „costiene" (un adjectiv utilizat frecvent in carte ca termen de inalta comparatie), a vocabularului, a marcilor stilistice si poetice face sa se stravada figura boierului Costin, conturat ca un personaj care isi directioneaza talentul si eruditia spre idealuri altruiste, supraindividuale, general umane. „Daca a fost Costin un nostalgic, subiectul nostalgiei sale a fost intelepciunea umana" (p. 204).

Cu certitudine simpatia de tip calinescian a autoarei se indreapta spre acest „personaj" caruia i se recupereaza, pentru memoria literaturii romane vechi, toata opera, analizindu-i-se inclusiv poezia (pe larg) sau Poema polona.

Asupra lui Ion Neculce exegeza din acest volum se opreste cu virtuozitate. Faptele marcate tisnesc de sub condei si aceasta efervescenta pleaca dintr-un fel de antipatie nemascata, care deseneaza trasaturile cronicarului breugelian, veridic si incitant. Daca in Letopisetul lui Costin analiza identifica drept eroi-tip caractere omenesti („Despotul", „Eroul", „Marea ambitioasa", „Sangvinarul"), in cel al lui Neculce „Pira este vazuta ca un veritabil personaj privilegiat" (p. 228). Studiul textului il surprinde pe Ion Neculce in ipostaza convingator si incisiv argumentata de circotas orgolios, de om preocupat in mod egocentrist si fatarnic de „propria reabilitare in ochii posteritatii". „Specialitatea lui sunt sarcasmul si insinuatia" (p. 220) si, spre deosebire de Miron Costin, „intra indiscret in viata domnilor care au adus dezastrul Moldovei" (p. 225).

Cartea isi consubstantializeaza, prin comentarii si argumentativ, zeci de exemple citate din literatura romana veche, mai ales expresii sugestive, corect decodate stilistic. Practic ne gasim in fata unei suite de elemente lingvistice (sintagme, locutiuni, expresii) selectate estetic prin expresivitatea lor si prin rezonanta avuta in contextele culturale ulterioare (se gasesc afinitati naratologice si lingvistice, simbolice, emblematice sau filosofice, mai ales cu Ion Creanga sau Caragiale, apoi cu Eminescu, Sadoveanu, Ion Budai-Deleanu ori Arghezi si Blaga).

Din loc in loc, fraza analitica ampla, plina de inaintari si retrageri, cu alternari intre admiratie si ironie, este intrerupta de formule care caracterizeaza scurt si semnificativ, situatii narative si ipostaze creative: „Doi sint, cu precadere, scriitorii din opera carora au fost pastrate, in limbajul intelectual uzual, formulari memorabile: Costin si Caragiale" (p. 182), „Costin e singurul cronicar care constientizeaza si formuleaza expres diferenta de durata intre spatiul istoriei in act si povestirea ei" (p. 186).

Dincolo de toate aceste fine interpretari analitice ale unui istoric literar avizat, transpare ipostaza filosofica a exegetului care isi directioneaza intregul demers intr-un sens anume, spre un scop inalt. Se cauta, atit specificul fiecarei opere vazuta functional (comparativ cu altele si in permanenta schimbare cu ea insati prin receptari ascendente), cit si specificul disciplinei, ori chiar specificul inalt al substantei etnice romanesti (negativismul care „nu desfiinteaza, ci relativizeaza").

Cum era de asteptat, din punctul nostru de vedere, unele situatii presupun comentarii divergente. De exemplu, analizele facute poeziei romanesti vechi dilueaza, pe alocuri, dimensiunile concentrate ale cartii; desi justificata in Catre cititor, analiza Poemei polone putea lipsi; paternitatea lui Grigore Ureche in ceea ce ne priveste ramine indoielnica (ultimele studii ale lui N.A. Ursu aduc un surplus de informatii filologice); influenta orientala in opera lui Dimitrie Cantemir se cere privita cu circumspectie (cartea lui Dragos Moldovanu, Dimitrie Cantemir. }ntre Orient si Occident, Bucuresti, 1997, limpezeste multe aspecte).

Divergenta opiniilor este normala, chiar indicata intru efervescenta receptarii. }nsasi autoarea da raspuns, anticipind: „Structura cartii, principiile selectiei si altele pot fi comentate din banuite directii. Pentru ca nu le-am putut evita, ne incearca regretul ca n-am avut talentul lui Budai-Deleanu de a ne inventa feluritii comentatori din subsolul paginilor." (p. 2).

Cristina Florescu

Institutul de Filologie Romana – Iasi

________

NOTE

1 Elvira Sorohan, Introducere in istoria literaturii romane, Editura Universitatii „Al.I. Cuza", Iasi – 1997.

2 De exemplu, Grigore Ureche este marcat de stilemul „a varsa singe nevinovat" (p. 179), iar Miron Costin de „cumplite (vremi)" (p. 188).