}nnegurarile unui exaltat

Semnatura lui George Aria (pseudonim al lui George Georgescu), de profesie avocat, poate fi intilnita, din deceniul al treilea, mai ales in publicatii craiovene: „Faclia" (1931-1932, 1936), unde imparte raspunderea redactionala cu Const. Jales si Const. Craiovitza, „ Poezia" (1934), „Presa Olteniei" (1931-1936), „Arhivele Olteniei" (1938-1941). I s-au publicat texte si in „Fringurele" (Vaslui, 1933), „Poporul" (1935), „|tirea" (Arad, 1935), „Pasarea albastra" (1935-1936), „Tribuna" (1936), „Timocul" (1937-1939), „Presa" (1939-1940), „Seara" (1939-1940), „Observatorul poporului" (1940), „Curentul literar" (1941). }ntr-un articol publicat in „Pasarea albastra", Rinduri pentru toata lumea, el lasa sa se inteleaga ca ar fi prieten cu Mircea Eliade.

Cu unele imagini norocoase, lirica lui George Aria, care cultiva staruitor nota sumbra, este o monocorda confesiune printre lacrimi, pendulind intre dezolare si deznadejde. Vintul, ploaia siroind „ca-n nordice burguri germane", negura impinzita sub „cerneri lunare" tind sa creeze o atmosfera apasatoare, intr-un spatiu, parca, al pustietatii („pustiu" este vocabula cea mai frecventa), bintuit de „strigoi" si pecetluit de unda neagra a unui „iezer blestemat".

Poemele in proza, plasate tot in cadru nocturn, generator de presimtiri ce dau o stringere de inima, ritmeaza tinguios, obositor un discurs sentimental. Refrenele pline de afectare nu servesc strategia amoroasa a suspinatorului, pe care limbutia si o anume atitare il fac sa para, pe alocuri, de-a dreptul necuviincios.

Furata de frivolitate si opintindu-se intr-un dramatism ingrosat, expus ostentatiei, proza lui George Aria cauta cu obstinatie efectul socant. }ntimplari neobisnuite alterneaza cu istorii triste, in care eroii, „ingenuncheati sub destin", sfirsesc indeobste tragic, prin moarte crunta ori prin sinucidere (un ciclu poarta titlu Sinucideri). Simtul masurii ii lipseste autorului, care are in schimb, cum aratam, gustul situatiilor tari, menite sa impresioneze.

}n naratiunile cu tendinta politica din „Timocul", „revista de lupta national-culturala", aceasta maniera sare in ochi. Realitatea din care George Aria se inspira e, de buna seama, zguduitoare. Un trai ca vai de lume duc, intr-o „vale a plingerii", romanii timoceni. Din calvarul la care, prin fatalitatea conditiei lor de minoritari, sint supusi, ei nu pot scapa decit fugind la fratii lor de dincolo de Dunare, chiar daca au de infruntat riscuri mari. Semne nelinistitoare (vaietul furtunii, urletul lugubru al ciinilor) se intetesc in noapte, prevestind nenorociri care, inevitabil, se produc. Dragostea este, in aceste proze, fie o forta diabolica, si atunci ea impinge la pacat si nebunie, fie o traire (care se vrea) diafana, fara sorti de implinire. Epicul se indreapta iar si iar, in palpit de melodrama, spre un deznodamint funest, incercind sa-si mascheze insuficientele (facilitatea, de exemplu) prin rezolvari excesive si alte artificii nu neaparat subtile.

Un rateu s-a dovedit a fi „fantezia comico-muzicala" Don Quijote, pusa in scena la Teatrul Intim de Aria insusi, care s-a hazardat sa dea o replica adica umoristica piesei Henric al IV-lea a lui Luigi Pirandello. Din comentariile unor critici (N. Carandino, Adriana Kiselef) reiese ca hibridul nu avea nici fantezie, nici umor.

Ca publicist, George Aria scrie in rastimpuri cite o cronica teatrala, o recenzie sau vreun comentariu literar cu pretentii teoretice. }n argumentatia intitulata Estetica noua, el aduce „avantgardei" grave invinuiri. Nu numai ca ar fi provocat diminuarea „frumosului, a veridicului si mai ales a sufletului", dar, culpa suprema, exhibitiile moderniste surpa specificul national. De pe urma unei „cerebralizari" impinse prea departe, artele au din ce in ce mai mult de suferit. Pictura nu mai e decit „o mizgalitura pamintie si groteasca", muzica, un „talmes-balmes de sunete aritmice", sculptura, „daltuire de nebunie-n piatra", literatura, in fine, un „jalnic dezmat de cuvinte fara sens". Polemistul are condei, dar nu si mladiere, iar tonul artagos il face sa apara inca mai intolerant decit va fi fost.

Agitat si vehement este George Aria si in luarile lui de pozitie pe teme politice. „Constiinta de rasa" si „dreptul singelui" sint dominantele interventiilor sale de un patetism cam delirant. Tonul inflamat, la un diapazon inalt si cuvintele mari (razboiul: „suprema volbura de foc si singe") rezoneaza cu puseele de exaltare nationalista. }n orice caz, gesticulatia agresiva, nestapinita este aceea a unei naturi combative.

Florin FAIFER